Cam pe unde stau:

Testeaza-te! Nu stii niciodata daca nu iesi pozitiv la extrema dreapta.

Am visat azi noapte pe o mihaela radulescu diva generica si abstracta demonstrand explicit pozitii sexuale intr-un pictorial cu dildouri negre si iubiti mai tineri. Partea proasta e ca nu a fost un vis erotic, ci doar un prilej pentru estimari de buget si analiza detaliilor de productie. Asta tot in vis. Daca am ajuns sa fantazez bugete si telefoane de confirmare cu stilistii in vreme de somn beta, cred ca o iau razna. M-am trezit intrigat si apoi m-am deprimat grav. Daca totul merge in ritmul asta, in cativa ani, sedinta asta foto are sanse mari de concretizare. We do love glossy!

Credite foto: Michael Brown. Mai mult despre Dildo Shoe aici

Niste imagini de aseara, de la REVIVAL OF THE FITTEST. Bravo Hydrei. Plecaciuni domnului Gica pentru poze.

Si prezentarea

De ce iubim freelancerii

View more presentations from tausance. (tags: freelance revival)

"Guvernul ar putea adopta în februarie o Ordonanţă de Urgenţă prin care să elimine remunerarea sub formă de drepturi de autor, măsură ce ar avea efect asupra a circa 200.000 de persoane, a declarat vineri, pentru NewsIn, preşedintele Cartel Alfa, Bogdan Hossu". Asta scrie Cotidianul.

Impactul asupra industriilor creative ar fi imediat si devastator. Freelancerii, putini cat mai sunt,
vor avea o varianta in minus pentru a-si primii banii, iar externalizarea unor joburi va deveni din ce in ce mai greoie. Ideea este cu atat mai mesmerizanta, cu cat traversam o perioada in care ar trebui sa sustinem IMM-urile (care lucreaza adesea cu freelanceri), cat si profesiunile liberale care traiesc vanzand know-how sau bunuri intelectuale. Acum cand scuza: "E criza, n-am cum sa te platesc la timp sau sa-ti mai dau cativa bani ceri" a intrat rapid in top, mi se pare aberant sa se ia in discutie tocmai complicarea formalitatilor de plata.

Toata discutia pleaca aparent de la dorinta guvernantilor (de stanga, btw) de a impozita mai corect veniturile angajatilor. S-ar dori prin legea asta ca banii sa nu se mai dea la negru sau pe cai ocolite (vezi contractul de cesiune de drepturi de autor). Cei care muncesc pe hartie pentru salariul minim si isi iau restul de bani pe drepturi de autor, nu au alta optiune (capitalism salbatic, deh). Legea asta nu le ofera nimic, ci ii face si mai dependenti de mila, umorile si priceperea intru inginerii a angajatorului.

Pentru ca nu poate reglementa lipsa de etica in resurse umane si driblingurile fiscale ale angajatorilor, guvernul loveste in angajati. In plus, nimeni nu-si pune problema ca a munci fara carte de munca este pentru unii o optiune de viata, ca unii ca mine pot prefera independenta. Imi cer scuze, dar acum imi doresc cu atat mai putin sa imi platesc impozitele. Nu vad de ce 9-19-20siceva % din venitul meu s-ar duce la Stat, atat timp cat nici macar 5% din actiunile statului nu vizeza bunastarea mea, libertatea sau viitorul meu. As vrea sa cred ca avem in Guvern un om care sa-mi poata spune cu mana pe inimi si privirea in privirea mea ca ii pasa de mine. As vrea, dar degeaba.

Later edit:
Ziaristii vor putea fi platiti mai departe pe baza drepturilor de autor, a declarat vineri presedintele Senatului, Mircea Geoana, dupa ce s-a intalnit cu membrii Clubului Roman de Presa (CRP). via Hotnews

...a pudibonderiei româneşti. Sau ceva. Nu vi se pare ciudat că suntem o ţară în care nu se vorbeşte pe bune despre droguri? Nu? Nu aveţi cum să mă contraziceţi... În spaţiul public avem doar o reprezentare superficială şi stupidă a fenomenului, adică:
- blam de presă plin de locuri comune şi limbaj de lemn („stupefiante”, „moartea albă”, „captură importantă”, „traficanţii riscă...”). indiferent de substanţă, cantitate şi destinaţie, consumatorii sunt CEI RĂI, iar presarii (erijaţi în NOI POPORUL) sunt(em) CEI BUNI ŞI FĂRĂ PRIHANĂ. WTF? Copy-paste-urile din comunicatele poliţiei nu diferă prea mult de textele despre „capitalismul dec adent” şi „flagelul drogurilor” din almanahurile anilor ’80. Adică sunt desincronizate şi deloc imparţiale. Sunt teze, nu informaţii.
- blam masiv al „common people”. „Drogatule” & „Pastilatule” sunt jigniri la fel de frecvente şi expresive ca „Poponarule”. Problema e că proto-political-corectness-ul de pe la noi nu se îngrijeşte de discriminarea consumatorilor de substanţe interzise. De ce i-ar păsa de nişte paria, nu? Păi, nu! Tocmai de asta e importantă toleranţa, pentru că trebuie să „acopere” toate minorităţile.
- zâmbete şi limbaje codate printre cunoscători. 2 documentare. Câteva romane. Ăhh, ce mai era?

Deşi toată lumea merge în vacanţe la Amsterdam, deşi avem sute de magazine care vând foiţe, fără să vândă tutun de rulat, deşi în farmacii se dau în draci seringi de unică folosinţă după 10 seara, deşi avem o naţie de gospodine (în)dopate cu barbiturice... avem o jenă când vine vorba despre droguri. Nu apar în producţii video româneşti (când apar sunt atât de prost înţelese, încât transformă filmul automat în comedie), nu apar în talk-show-uri (deşi pariez că AG şi Călinescu au intrat varză pe post măcar o dată – se vedea că Visine-ul nu mai făcea faţă), nu apar în cărţi (Bucurenci şi Ianuş ce s-au mai riscat). Cu hip-hop-ul ce ne mai scoatem şi noi pârleala! Dar nici hip-hop-ul nu are loc în grile sau, Doamne fereşte, prime time

Puii mei, România fumează, avocaţi şi procurori fumează, jurnalişti fumează, lideri de opinie sunt sparţi, poate şi Băsescu a tras un cui la un moment dat! Fumăm şi tăcem. Suntem sute de mii şi foarte mulţumiţi cu şmecheria noastră... Cei care-şi dau cu părerea încurcă cannabisul cu heroina şi cred că haşişul e un fel de metadonă. Adică sunt mai ambigui decât legislaţia. No offense, dar nu merge aşa.

Problema drogurilor nu figurează pe agenda politicienilor. Cauzează la sondaje. Cum nu au figurat nici serviciul civil alternativ, strategiile ecologice, problema minorităţilor (altele decât cea maghiară) etc. Mizilicuri! Avem treabă cu integrarea. Păi tocmai asta! Integrarea ar presupune studii naţionale, institute de cercetare, proiecte legislative, think tank-uri, statistici relevante. Despre droguri. (Şi )despre droguri. Sau măcar puţină onestitate. Ochii închişi nu rezolvă probleme. N-au făcut-o niciodată. Suntem în stadiul de brainstorming, aşa că putem să spunem tâmpenii. Încă.

Încep eu, bine? Ce-aţi zice să declarăm Vama Veche şi 2 Mai – zonă liberă pentru iarbă? Un fel de Amsterdam de vară... oricum cam asta se întâmplă deja. Pariem că ne umplem de turişti? Putem să uităm liniştiţi de telegondole şi alte planuri guvernamentale pentru revigorarea turismului de pe litoral. Ne trebuie doar o discuţie deschisă şi un pic de cojones. Care faci un filtru, frate?

Deci ce să fie? Debate public sau glume proaste de genul asta?

Ultimul Faithless (To_All_New_Arrivals) e cam boring. De fapt, e lălâi. Ultimul DJ Shadow (The Ousider) e un amalgam fără metale rare. Fără nici o intenţie de comparaţie, nici ultimul OCS (Superparanoia) nu m-a dat pe spate. Mă rog, scopul postului nu este să-mi promovez gusturile muzicale dubioase, oricum e o chestiune irelevantă. Ideea e că, dacă dădeam banii pe albume, era(m) cam trist. Nu merită. Ocupă spaţiu. Ajung oglinzi de alungat radarul, sau suporturi de cafea.

Cui îi e frică de românică

Pirateria de pe net a speriat rău casele de discuri. Nu pentru că lumea ascultă muzică moka, ci pentru că lumea ştie pe ce dă banii, dacă dă banii. Un fan adevărat cumpără CD-uri sau DVD-uri originale, că de aia e fan. Vrea calitate superioară mp3-ului rip-uit sau bootleg-ului, vrea obiectul în sine, vrea artwork, vrea să-şi susţină financiar trupa preferată chiar dacă o cheamă RHCP etc.
Un fan adevărat nu e însă obligat să dea banii pe o producţie mediocră scoasă pe piaţă doar din c(l)auze contractuale. Un exemplu bun de la noi e Iris, trupa moartă de mult, dar forţată de contractul cu Sony (parcă) să dea un album pe an. În consecinţă s-au spart în cover-uri, colaborări etc. Cât să umple CD-urile. Trist. Cum tristă mi se pare şi inflaţia de Paraziţii, care, după ce ne cereau în concerte să-i susţinem cumpărând şi nu piratând, acum scot 5+1, stereo şi solo, chestii mult sub standardul pe care (şi) l-au impus.

Varianta şi banii

Un răspuns decent al industriei faţă de ascultătorul cu broadband şi gusturi educate, a fost posibilitatea de a asculta preview-uri pe site-uri de profil (critică muzicală online, site-uri de reviste din domeniu ca ăsta), paginile de pe MySpace sau chiar prin iTunes. Arunci o privire, vezi dacă-ţi place, dacă e OK, dai banu'. Ca la piaţă, la hala de brânză. Un nume nu mai e suficient pentru a vinde un disc. Şi e bine că e aşa!
Urmând sau nu exemplul Artic Monkeys (lansaţi iniţial doar online, tiţi povestea, nu?), punkerii de la Nişte Băieţi au scos un bootleg pe care poţi să-l cumperi doar în condiţii de prietenie şi baftă. Îi asculţi pe My Space sau pe Guerilla, faci pogo la concert cu fanii brokeri, îi dai jos cum şi de unde ştii tu mai bine, sau uiţi ca-i auzit de ei. Ideea e că se poate şi prinde. Poate se prinde şi vreo casă de discuri.

Şi dacă tot vorbim de muzici din care a rămas doar brand-ul, personal consider că dacă dai banii pentru un single/album nou de la U2, eşti îndreptăţit să le piratezi toată discografia (de pe vremea când nu erau prea ocupaţi cu salvatul lumii şi protestele).

De câteva zile avem un cod rutier nou. Aveam nevoie. Nu de alta dar suntem total schizofrenici când vine vorba de circulat, la grămadă, pietoni, biciclişti, tramvaie şi maşini. Personalităţi multiple, taică. Cum ar veni:
- şoferii se cred vatmani şi circulă pe linilie de tramvai,
- taximetriştii se cred autobuze şi parchează în staţii,
- pietonii se cred maşini şi merg pe stradă,
- papucii se cred pietoni şi circulă pe trotuare,
- toate maşinile se cred pensionari şi se odihnesc dincolo de bordură,
- pensonarii se cred Jedi şi traversează random,
- orice Dacie se cred Hummer, indestructibilă şi forţoasă,
- autobuzele se cred Gigi Becali şi fac ce vrea basca lor,
- bicicliştii se cred în Londra şi vor să circule şi ei,
- maşinile sport se cred pe Imola când forjează pe Magheru.
E clar, noul cod rutier e mai degrabă un index al tulburărilor de personalitate made in RO.

Amenzile din primele zile după aplicare codului au fost de miliarde. Dai un ban, dar dai şi-o blană! La mai mare!

Sezonul 1

Pe vremuri locuiam, împreună cu o mână de prieteni, într-un sitcom. Eram duşi cu capul rău, aveam job-uri fanteziste în care nu credeam nici noi, lumea ne bârfea discret, dar ne lăsa în pace. Locuiam la grămadă, era şi o pisică, alekoo dispărea de acasă cu lunile, plecam în vamă pe weekend şi ne întorceam toamna, parcă eram şi la facultate. Râdeam în prostie, cu sau fără motiv. Nu prea aveam bani, dar aveam bere. Fumam viceroy, lucky sau lm. Full flavor. Era destul de OK.

Sezonul 2

Acum, aceeaşi prieteni, sau alţii noi, au început să meargă la psiholog. Fashion-editor-ii de la revistele unde prestăm sunt în mare parte gay, iar noi am început să ne adăugăm câte un "manager" la titlul funcţiei. Avem maşină de servici, ipod, laptop, rate, emisiuni şi articole. Suntem peste tot, la ota, radio, televizor, van dyck, amsterdam şi oraşul omonim, embryo. nu avem bani prea mulţi, dar avem credit. Unii s-au apucat de yoga, alţii s-au lăsat de fumat, unii s-au apucat de facultate, alţii s-au lăsat duşi cu bursa. Fumăm lights. Bem long drink-uri & burbon sec. Mâncăm în oraş. E destul de OK.

Franciza

Nu ştiu dacă aţi observat cum serialele cool încep să se ducă naibii începând cu al treilea sezon. Sub pământ SRL era genial în primele episoade, cinic, noir, macabru. A devenit un fel de Beverly Hills pe final. La fel West Wing. La fel E.R.. La fel... Dacă un sitcom îşi permite să devină repetitiv din cauză de fani fideli, vezi Seinfeld sau chiar Bundy; drama-urile se împut pe an ce trece. Şi tare mi-e frică că o să eşuăm în soap opera, uitand cine cu cine şi de ce. Aştept să aud cum Rucs se bate cu Fane pentru şefia corporaţiei, cum Alekoo se întoarce din Amazon, după ce-l crezusem mort, cum Alina descoperă că e sora mea geamănă. Nu va fi de loc OK.

Se face mare caz in problema discriminarii minoritatilor de tot soiul. Pe buna dreptate de obicei. Toleranta e un lux in orice tara saraca si cu probleme adolescentine de identitate. In campaniile sociale si strategiile guvernamentale de integrare sociala uitam insa de o minoritate pe care o uram din tot sufletul: batranii! Gerontofobia este cumva de inteles intr-o tara care face alergie la propriul trecut. Cu toate astea...

Adevaratii marginali

In 2003 aveam 6.286.000 de pensionari inregistrati oficial. Adica 15 pensionari pentru fiecare 10 persoane active. Asta doar oficial! Nu vreau sa comentez strategia guvernului, fondurile de pensii, programele sociale inexistente. Problema cea mai grava este alta: Daca esti batran, nu mai existi!
Sansele de a-ti continua viata cu vreo alta activitate decat uitatul la televizor, crescutul de nepoti, facutul de cumparaturi si/sau facutul de economii, sansele (ziceam) sunt minime. In cazurile in care nu ai nici bafta unei case sau unei pensii medii, ai varianta caselor de batrani. Care in viziunea mea sunt o varianta beta a Iadului.

Ura de clasa? Nu, ura de varsta!

Urasc batranii care ma inghesuie in autobuz. Urasc batranii care ma imping pe strada. Si ei ma urasc pe mine. Ma urasc pentru ca altceva nu prea le-a ramas. Pentru ca i-a cam lasat toata lumea balta si experimenteaza zilnic frustrarea in formele ei maximale. Eu ii urasc pentru ce stiu ca voi deveni.
Batranii sunt adesea mai dispretuiti decat homosexualii, mai saraci decat copiii strazii, mai neajutorati decat persoanele cu handicap. Marginali. Inestetici. Dispensabili. Victime colaterale.
Utili doar ca masa inerta de votanti.

Apel catre colegi si prieteni

Am renuntat la ideea ca pot schimba lumea. Sunt sigur insa ca putem face niste batrani fericiti. Lansez asadar doua initiative:
1. Lucrezi in presa sau advertising? Ti se aduna zilnic pe birou reviste si carti primite moka? Publicatia ta are retururi? Hai sa le donam unui camin de batrani. Hai sa ne convingem sefii sa donam cateva abonamente gratuite. Nu le vom imbunatati viata considerabil celor din camin, dar se vor simti bagati in seama. Si vor avea ceva cu care sa-si umple timpul. Daca ti se pare OK ideea, da-mi un mail la tausance@yahoo.com.
2. Esti in stare sa te lipsesti de doua pachete de tigari pe luna? Hai sa facem cumva ca lunar sa ne strangem undeva, fiecare cu un kilogram de fructe in brate. Destinatia propusa - cel mai apropiat camin de batrani. Orice fructe sunt binevenite. Nu reprezinta mare lucru, dar daca ne strangem destui tot se aduna cateva kilograme de vitamine si ceva atentie. Daca ti se pare OK ideea, da-mi un mail la tausance@yahoo.com.

Am trecut pe la BOOKFEST. Bravo mie, deşi mărturisesc că fost o doză de interes (altul decât cel pentru cultură) în vizita mea. Oficial vroiam să revăd după ani şi ani nişte prieteni poeţi care se lansau sau (se) debutau. Pe ascuns, simţeam că poate îmi mai spăl din păcatele depărtării de literatură din ultima vreme. Măcar să-i citesc pe alţii dacă tot nu mai scriu nimic „serios”.

Târgul a fost destul de OK, dacă plecăm de la premiza că suntem totuşi în România. Edituri multe, cărţi la discount, carte străină la preţ rezonabil (clasici americani în ediţii Penguin pe la 30-40 RON), spaţiu prietenos, lansări multe. Evident că standurile erau marcate şi numerotate la fel de cifrat ca blocurile din Răzoare sau Drumul Taberei (adică de-a valma sau random, dacă preferaţi). Evident că la InfoPoint-uri fetele blonde, drăguţe de altfel, confirmau bancuri sexiste în loc să te lămurească despre program. ETC.

Dar nu despre asta e vorba. Am participat la o triplă lansare a editurii Vinea. Nu a fost prea mult public din motive logice pentru toată lumea – POEZIE & DEBUT. Logice pentru toţi, dar nu şi pentru mine. Întâmplător sau nu, cele trei cărţi (Robert Mîndroiu, Efectul de peliculă, Eugen Suman, Arcuri electrice. Formele de sub piele & Rita Chirian, Sevraj) merită atenţia. Poate nu sunt revelaţii, dar sunt în mod clar literatură tânără pe bune. Literatură mult mai fair decât cea a altor nume vehiculate agresiv, 2000-iste sau nu. Problema este că sunt condamnate (cărţile) şi condamnaţi (autorii) la anonimat. Tirajul iniţial este de 350 de exemplare. Din care poeţii îşi iau 10% drepturi de autor. Adică 35 de cărţi. Ce se întâmplă cu restul de cărţi în afară târgului, habar nu am. Oricum, chiar dacă ar intra numai prin librării din Bucureşti tot ar trece nevăzute. Poate o să aibă cronici, poate o să le discute colegii de generaţie la o bere, poate o să le distrugă maeştrii de la Muzeul Literaturii (cârciuma) la un şpriţ. And than?

Promit să împrumut la cât mai multă lume cărţile cu pricina. Am făcut la fel cu toţi poeţii recenţi care-mi plac (Dan Sociu, Caius Dobrescu, Marius Ianuş, Ruxandra Novac – într-o ordine întâmplătoare). Am pierdut o grămadă de cărţi aşa, dar cred că merită. Oricum circulaţia lor e limitată. Un tiraj de 350 de exemplare este mai mult decât insuficient, este aproape INUTIL. Mai bine facem blog-uri de poezie, sau self-publishing. Cărţi obiect, CD-uri cu texte şi vorbe, orice altceva. Respect efortul şi programul editurii Vinea, îi respect domnului Ţone fidelitatea pentru cauza Poeziei , dar nu respect rezultatul final. Pentru că nu există.

PS: Rita, promit să-ţi aduc un bonus de 10 cititori (o să dureze ceva!). Poate aşa, mai plătesc din datorii.

PS 2: Dacă mai aveam îndoieli, m-am hotărât că nu vreau să debutez niciodată cu poezie. Sau cu orice într-un tiraj minuscul şi o distribuţie inexistentă. Google me!

Cred, aparent nu sunt singurul, ca potentialul creativ este principala bogatie naturala a Romaniei in acest moment. Nu bauxita, nu lignitul, nici macar zacamantul de aur de la Rosia Montana. Nu, nu! Valuata forte in momentul asta e creativitatea. Daca acceptati premisa asta, continuati sa cititi va rog...

Un monopol abuziv

Principala sinapsa pe care-o declanseaza termenul de creativ este legata de publicitate. La un search pe Google pe cuvintele "creativi romani" primele pagini de rezultate relevante sunt legate de munca din agentie. Creativ=publicitar. Copy sau art, sau director de creatie. Termenul a fost deturnat cu nonsalanta de un sector economic cu o imagine foarte glamour. Cumva pe buna dreptate, aparent. Primii veniti, primii serviti. Oamenii care traiesc vanzand chestii pe care poate n-ai chef sa le cumperi, se vand profesional. Adica se dau creativi, uneori chiar pe merit.
Ce ne facem insa cu ceilalti oameni care-si forteaza creierii zilnic in cautarea unui titlu, unei imagini, unei solutii, care sunt platiti pentru imaginatia, puterea lor de sinteza, capacitatea lor de abstractizare, abilitatea lor de a jogla cu conceptele. Adica arhitecti, scenografi, regizori, muzicieni, producatori, scenaristi, scriitori, designeri, jurnalisti, curatori, critici, artisti de toate felurile... chiar bloggeri. Nu merita titlul de creativ? De ce? S-a luat? S-a inregistrat la OSIM? Sau s-a inregistrat in subconstientul colectiv ca un atribut (mitic, zic eu) al advertisingului.

Revolutia industriala. Reloded

In spatiul anglosaxon se vorbeste din ce in ce mai mult de industrii creative, un set de meserii care se bazeaza pe exploatarea proprietatii intelectuale. Sunt incluse acolo multe din cele enumerate mai sus, lista e chiar mai vasta si mai permisiva. Ideea principala este ca a fi CREATIV este o MESERIE, iar discutia despre o industrie de profil aduce cateva avantaje majore:
- coagularea unei comunitati care poate isi poate apara mai bine drepturi importante ca dreptul de autor, retributii minime etc.
- dezvoltarea constintei/responsabilitatii profesionale.
- legitimarea publica a unor ocupatii aparent "boeme".
- crearea unei relele de resurse cu valori recunoscute care minimizeaza riscul cabotinajului si imposturii.
- concretizarea unui grup-partener pentru dezvoltarea de politici publice, strategii culturale, animatie culturala.
Am zis cam multe cuvinte mari mai sus, in limbaj lejer ONG-istic, asa ca rezum: in 2006 CREATIVUL e un profesionist parte dintr-o breasla, implicat civic, constient de valoarea si responsabilitatea muncii sale. Chiar daca e freelancer, el nu e un simplu mercenar, pentru ca are in spate o comunitate care-i sustine drepturile, dar ii si sanctioneaza (chiar daca prin "simplu" blam) deviatiile.
Nu-i asa ca nu mai seamana cu pubilicitarul roman?

Creativi? Dar avem si la noi in Romania!

Asta e, ca nu prea avem! Cel putin nu asa cum ii descriam mai sus. Advertisingul este singurul domeniu unde constiinta profesionala de CREATIV s-a dezvolat oarecum , dublata insa de orgolii hipertrofiate, limbaj de lemn corporate si fite de bisericuta de liceu. In rest, avem indivizi mai mult sau mai putin profesionisti pe care industriile care-i folosesc, dar si Statul prin neimplicare, ii prefera atomizati si in relativ anonimat. O breasla creativa articulata ar urca preturile pentru servicii. Ceea ce nu e bine pentru business.
Acuz statul pentru ca refuza sa-si sustina una din cele mai importante resurse. O sipla ordonanta de urgenta (chiar e o urgenta) ar putea reglementa aspecte care sa-i permita unui creativ, freelancer sau nu, legitimitatea si decenta financiara. Un prim pas ar fi recunoasterea conceptului, a breslei din care face parte. Ar putea urma facilitati fiscale, girarea de catre stat a imprumuturilor pentru proiecte profesionale etc.
Ne laudam cu creativii nostrii (cei mai buni din sud-estul Europei, zic publicitarii), facem studii in care abuzam de termeni, dar dam dovada de o mare lipsa de imaginatie cand vine vorba sa le/ne rezolvam problemele. Noroc cu British Council care ne mai da din cand in cand cate un hint.
...
Uneori regret ca nu sunt strungar in CNSLR Fratia.

Modelul 1

Acum câteva weekend-uri somnul postclubbing pe care-l savuram într-o mansardă de pe lângă Gara de Nord mi-a fost tulburat de probe de sunet. Apoi de armonii inevitabil familiare cu nuanţe orientale şi nu numai. Manele pe scurt. M-am uitat pe geam şi m-a apucat râsul: o familie de ţigani (rromi, whatever) îşi mutase botezul în mijlocul străzii. Cu taraf, gurist, căţel, purcel, fete în tricouri D&G, aurolaci la galerie, mese încărcate cu frupturi şi Cola la 2 l. Alcool puţin şi veselie maximă. La 11 dimineaţa. Dans, antren şi voie bună.
Atenţie, această introducere nu va fi urmată de lamentări anti-manele, nici de remarci rasiste. Dacă vă interesează temele încercaţi Google sau direct Noua Dreapta. Mie mi s-a părut foarte mişto ce făceau oamenii. Erau liberi, se simţeau bine şi anunţau tot cartierul că li s-a născut încă un urmaş. Bănuiesc că aşa se făcea şi prin satele neaoşe pe vremuri. În uliţă/stradă, la răscruce/intersescţie. În limbaj de ONG sau activist cultural, în dialect trendy-urban, grupul de cetăţeni manageria o acţiune gen „Reclaiming the streets”. Adică în no man’s land-ul Gării de Nord petrecăreţii continuau tehnic-practic un “eveniment complex de valorificare urbanistică şi comunitară”. Relativ spontan. Natural. Cu o libertate exersată metodic de la dezrobire încoace. Nu sunteţi de acord? Păi explicaţi-mi şi mie cu ce e diferită acţiunea lor de...

Modelul 2

În acelaşi weekend pe Strada Arthur Verona hippioţi cântau la chitară, crew-uri dădeau grafuri, arhitecţi teoretizau la bere, se expuneau poze, se făceau concursuri de schiţe etc. Bonus: Videanu, ceva autorităţi şi ONG-işti şi încă ceva lume din elita culturală funky. Care încercau să facă acelaşi lucru ca în modelul 1. Doar că aveau nevoie de autorizaţii pentru ce se întâmpla, de jandarmi ca să blocheze strada şi de fundamente teoretice ca să se apuce de treabă.
Atenţie, această introducere nu va fi urmată de o critică a evenimentului de pe Strada Arthur Verona, nici de o repudiere a culturii urbane atât de discutate lately. Pentru populisme de gen încercaţi Gigi Becali sau, again, Noua Dreaptă.
Mă bucur foarte mult că astfel de evenimente există, dar mi se pare că pierd din vedere ceva esenţial. Vorbim despre recuperarea spaţiului public, bifăm acţiuni demo în acest sens. Nu trebuie uitat însă de la cine recuperăm strada.

Atenţie la expropiaţii

Mi se pare normal să încercăm (măcar la nivelul mentalităţii) să recuperăm strada, spaţiul public, să o scoatem de sub stăpânirea maşinilor parcate oriunde şi oricum, şoferilor psihotici, a poliţiştilor care văd „disturbarea ordinii publice” în orice, a patronilor de bar care văd Bucureştiul ca o mare terasă.
Nu mi se pare normal să lipsească de la această simbolic „proces de predare-primire” adevăraţii stăpâni ai străzii: fie ei rromi, punkeri, homeless-i, aurolaci, dealeri, băieţaşi, curve, peşti, cetăţeni şi cetăţene care, din proprie iniţiativă sau forţaţi de societate, au luat şi ei ce-a mai rămas – Strada. E cool să punem artă în loc de calcane hidoase, e mişto să auzim street-performeri în loc de claxoane isterice. Dar ce ne facem cu oamenii străzii? Lor ce le lăsăm? Nu au loc în neo-Agora pentru că nu sunt cool?

Dacă ne limităm demersul la zone ultracentrale, bătute de oameni clean & trendy facem fix o mare frecţie la un picior de lemn. Dacă ne îndepărtăm de centru şi vrem să ne luăm străzile înapoi s-ar putea să ne-o luăm la propriu. Sau poate o punem de-un dialog sincer şi onest, cu bune şi rele. Poate că la următorul event de pe Arthrur Verona chemăm şi nuişte ţigani cu botezul. Ar fi ceva mai pe bune. Şi chiar avem de învăţat de la ei. La capitolul sinceritate şi la capitolul libertate!

Asha cum un samurai adevarat mediteaza in fata unui cires inflorit, eu intru in contact cu adevarurile esentiale citind profiluri de fete de pe hi5.com sau prietenii.ro (cand vreau ceva mai hard). Orice zana de Colentina care se viseaza Andreea Marin isi incepe fascinanta expunere a desuurilor personalitatii cu una din vorbele de duh: " urasc ipocrizia", "vreau un baiat sincer", "minciuna si falsitatea ma dezgusta". Adik cu o mare tampenie. Minciuna, ocultarea adevarului in diverse forme este lucrul care ne face sa ne trezim dimineata si sa ne preparam o cafea si nu o supradoza de diazepam.
Sinceritatea e o marlanie! Oricat de mica ar fi legatura cu realitatea, intrebari gen "Ai mai slabit?" sau remarci extatice gen "Ce bine-ti vine fusta asta!" fac si vor face furori. Nimeni, absolut nimeni, nu vrea sa auda adevarul. Nimeni nu vrea sa auda ca s-a ingrasat, ca arata mahmur, ca a scris un articol prost, cae un amant mediocru, sau ca e un imbecil plictisitor.
Daca nu poti sa minti, taci! Daca cineva insisita sa-ti spuna adevarul, e un om rau. Sterge-l de pe lista de messenger, din telefon, din viata ta. Sau fa-ti-l prieten foarte apropiat, astfel incat la orice abuz de adevar, sa nu te mai poti supara pe el sau sa-i poti spune degajat "Mata-i curva!". Sinceritatea ar trebui sa le fie permisa doar rudelor de gradul 1 si pritenilor foarte apropiati.
Sinceritatea e buna pentru prosti! De cand lumea si Pamantul am ridicat la rang de arta Fictiunea, am ascultat infiorati povesti cand eram mici, am plans la filme si am aplaudat la teatru. Am semnat implicit un pact prin care am zis "Adevarul e o treaba buna, dar nu ne intereseaza!" Cu toate astea, din cand in cand, calcam pactul si ne lasam sedusi de adevar. Pentru recidivisti propun cariere de taximetristi sau bodyguarzi, dar si obligatia de a urmari doar Telenciclopedia si alte documentare. In reluare si in in bucla.
Sinceritatea e antisociala! Contractul social, fictiunea general acceptata de teoriticienii clasici, stipuleaza implicit minciuna. Chiar daca e scris cu litere mici, paragraful in care ne obligam la minciuna exista. O societate in care ne-am arunca adevarul, ura mocnita si resentimentele in fata, ar fi mai ingrozitoare decat o dictatura militara. valabil si pentru dragoste, dorinta, pasiune. Ca sa putem trai impreuna trebuie sa mintim si sa ne mintim. Sa zambim cand nu avem chef de asta, sa mimam orgasme sau obedienta, sa facem complimente cand am vrea sa rupem gaturi sau sa sfasiem fuste.
Hai sa lasam adevarul pe seama specialistilor, gnoseologi, epistemologi sau logicieni. Data viitoare cand ne intalnim spuneti-mi ca faceti bine, ca totul e OK, ca imi sta bine cu sapca si ca TOTUL VA FI OK! Bine?

Blogurile si profilurile de pe hi5 (de exemplu) sunt o mina de aur pentru orice psihanalist care vrea sa-si faca mana. Blogurile ca blogurile, pana la urma sunt hibrizi intre cutiute cu amintiri si oracole unde ne depozitam frustrarile si ne extaziem sincer si inocent in fata minunilor postate online de altii. Nici nu e asa de rau pana la urma. Dar profilele? De abia de aici jocul de-a "cum ma vad eu de fapt" isi arata complexitatea. Si aici poate sa-si faca mana (la propriu) si un non-psihanalist.
Pustoaice de 14-16 ani, pozeaza provocator, FHM sau Playboy style, scot in afara funduri in formare si se mira ca au picoare lungi si suple (inca). Daca hormonii si-au depasit planul de productie la tate, cu atat mai bine - sunt expuse cu mandrie in exercitii de lascivitate benevole, avant la lettre. Provocari fatise in decoruri bine alese - pozele lasa privitorul infierbantat sa admire in fundal Audi-ul unui prieten generos, holul unui hotel sau camera de adolescenta cu mutzunachi, postere si stalactite din ipsos. Ceva deosebit! Bonus, o scena de lesbianism mimata cu colega de banca sau verisoara din provincie. Elegant!
Nu sunt un lup moralist, dar ma infior cand ma holbez online direct in creierul teenager-itzelor. Cu toata colectia mea de vicii, sunt clar surclasat de naturaletea cu care domnisoarele accepta si afiseaza cu bucurie niste modele de sexualitate/senzualitate atat de machiste incat imi vine mie rau. Renuntarea la demnitate e by default, miza ramane derizorie. Ca sa fii bagata in seama tre' sa arati, fata! Ca sa ai valoare si talent, ramai in chiloti, sprijina zidul si scoate curul in evidenta. Treaba e ca un profil de gen e o marturie clara despre valorile traficate in acest moment. Sexul se vinde (macar in imagini) pentru popularitate. Meserie! Cea mai veche meserie din lume chiar.
Propun asadar o actiune care sa le sprijine pe domnisoarele in cauza. Sa le ajutam. Sa monitorizam profile si sa le dam forward care cei direct interesati. Tre' sa existe un grup de pedofili pe faza undeva. De exemplu domnii astia.

Sa-i ajutam, zic. Sa le ajutam si pe ele sa-si duca visele pana la capat. Salvati pustoaicele senzuale! Salvati aparentele!