Atenţie! A se pirata înainte!

Ultimul Faithless (To_All_New_Arrivals) e cam boring. De fapt, e lălâi. Ultimul DJ Shadow (The Ousider) e un amalgam fără metale rare. Fără nici o intenţie de comparaţie, nici ultimul OCS (Superparanoia) nu m-a dat pe spate. Mă rog, scopul postului nu este să-mi promovez gusturile muzicale dubioase, oricum e o chestiune irelevantă. Ideea e că, dacă dădeam banii pe albume, era(m) cam trist. Nu merită. Ocupă spaţiu. Ajung oglinzi de alungat radarul, sau suporturi de cafea.

Cui îi e frică de românică

Pirateria de pe net a speriat rău casele de discuri. Nu pentru că lumea ascultă muzică moka, ci pentru că lumea ştie pe ce dă banii, dacă dă banii. Un fan adevărat cumpără CD-uri sau DVD-uri originale, că de aia e fan. Vrea calitate superioară mp3-ului rip-uit sau bootleg-ului, vrea obiectul în sine, vrea artwork, vrea să-şi susţină financiar trupa preferată chiar dacă o cheamă RHCP etc.
Un fan adevărat nu e însă obligat să dea banii pe o producţie mediocră scoasă pe piaţă doar din c(l)auze contractuale. Un exemplu bun de la noi e Iris, trupa moartă de mult, dar forţată de contractul cu Sony (parcă) să dea un album pe an. În consecinţă s-au spart în cover-uri, colaborări etc. Cât să umple CD-urile. Trist. Cum tristă mi se pare şi inflaţia de Paraziţii, care, după ce ne cereau în concerte să-i susţinem cumpărând şi nu piratând, acum scot 5+1, stereo şi solo, chestii mult sub standardul pe care (şi) l-au impus.

Varianta şi banii

Un răspuns decent al industriei faţă de ascultătorul cu broadband şi gusturi educate, a fost posibilitatea de a asculta preview-uri pe site-uri de profil (critică muzicală online, site-uri de reviste din domeniu ca ăsta), paginile de pe MySpace sau chiar prin iTunes. Arunci o privire, vezi dacă-ţi place, dacă e OK, dai banu'. Ca la piaţă, la hala de brânză. Un nume nu mai e suficient pentru a vinde un disc. Şi e bine că e aşa!
Urmând sau nu exemplul Artic Monkeys (lansaţi iniţial doar online, tiţi povestea, nu?), punkerii de la Nişte Băieţi au scos un bootleg pe care poţi să-l cumperi doar în condiţii de prietenie şi baftă. Îi asculţi pe My Space sau pe Guerilla, faci pogo la concert cu fanii brokeri, îi dai jos cum şi de unde ştii tu mai bine, sau uiţi ca-i auzit de ei. Ideea e că se poate şi prinde. Poate se prinde şi vreo casă de discuri.

Şi dacă tot vorbim de muzici din care a rămas doar brand-ul, personal consider că dacă dai banii pentru un single/album nou de la U2, eşti îndreptăţit să le piratezi toată discografia (de pe vremea când nu erau prea ocupaţi cu salvatul lumii şi protestele).