O luptă intestină şi sângeroasă se poartă în birouri de agenţie, în hale redacţionale, în conference rooms. Lovituri surde, icnete, trădări, sabotaje. Ce protestanţi vs catolici, ce musulmani vs. creştini, ce stânga vs. dreapta...

DTP şi Marketingul sunt specii diferite, duşmani în lanţul trofic al industrilor creative, cei doi poli ai personalităţii borderline a presei şi advertising-ului. Campanii ample se desfăşoară pentru obiective strategice (machete, logo-uri, prezentări), acţiuni de guerilă deschid fronturi noi (fonturi de sistem, culori speciale, insert-uri), urmează replieri subtile sau retrageri disperate în pâlnii de obuz sau tranşee (coduri de culoare, media-plan-uri, cercetări demografice, hi-res-uri). Toate aste spre disperarea Elveţiei locuite de redactori şi copywriter-i.

Cum recunoşti cele două specii? Câteva indicii...

Când deschide o revistă:

- un Marketing ignoră conţinutul, dar numără reclamele calculând mental rate-card-uri şi bartere.

- un DTP ignoră conţinutul, dar verfică separaţii de culoare şi distanţierea font-urilor de titlu.

Când se uită la un afiş:

- un Marketing nu poate reţine cine şi unde se produce, dar îşi va aminti sponsorii şi partenerii media.

- un DTP nu poate reţine cine şi unde se produce, dar va critica amplu gradientul, logo-ul sau font-urile.

Când e pe deadline:

- un Marketing devine ineficient, intră în criză isterizând toate celelalte departamente.

- un DTP devine ineficient, browsing-ul site-urilor de gadget-uri şi forumurilor de specialitate devenind prioritate vitală.

Când un proiect iese prost:

- un Marketing va da vina pe DTP.

- un DTP va da vina pe Marketing.

Războiul continuă! Primiţi refugiaţi?

Acum 9-10 ani mi se părea că 27 e o vârstă bună ca să mori. Muhahaha! U know... Janis, Morisson, Cobain, Hendrix, plus o cârcă de poeţi simbolişti minori. Mi se părea că am timp suficient să întorc lumea cu curu’n sus. Am reuşit să-mi întorc stomacul pe dos, să-mi inversez ciclul noapte-zi, să uit franceza pentru engleză şi să mă îngraş fix 10 kilograme. Lumea, în schimb, e bine-merci. Pam-pam.

Mă gândeam cum ar fi să mă întâlnesc cu Tăuşance de acum 10 ani. T1. Eu la T1. Terminam liceul, eram categoric, antisocial, ferm în opinii şi mândru că sunt timişorean. Mă gândeam cum ar fi să mă întâlnesc cu T1, dar aşa, din întâmplare, în club, la un concert, în Vamă... Să nu fie o întâlnire de filme SF, care declanşează un bucle cauză-efect paradoxale, distruge cuantumul spaţio-temporal şi îi dă dureri de cap până şi lui Stephen Hawking. Să ne întâlnim şi să nu ne dăm seama că suntem aceeaşi persoană. Să intrăm aşa... în vorbă. Pam-pam.

Nu cred că T1 m-ar simpatiza prea mult. I s-ar părea că sunt superficial, că ţin prea mult la haine, că ascult muzică proastă şi beau Jim Beam ca să mă rup în figuri. I s-ar părea că am un job de căcat, că fac reviste patetice şi consumeriste. Nu i-ar păsa de argumente. I-ar fi ruşine cu mine, poate s-ar enerva că mă dau la gagica lui. S-ar simţi în schimb superior, lejer neînţeles, ar trânti o poezie plină de clişee şi s-ar întoarce liniştit acasă. Pam-pam.

Eu l-aş vedea provincial, plicticos în blugii-negrii-tricoul-gri-bocancii-diformi-cămaşa-cadrilată, capsoman cu discuţiile pe repeat despre jazz şi blues, retrograd în opinii politice şi patriotisme (regionale sau nu). Slab ca un mâţ, nu va reuşi să ţină pasul la băutură, poate va ajunge chiar să vomite la baie. M-ar exaspera cu fumul de Carpaţi şi teoriile despre ţigările tratate chimic. Mi-ar fuma însă Marlboro Lights-ul fără nici cea mai mică ezitare. Nu m-aş supăra. Pam-pam.

Sper măcar că i-ar plăcea ce scriu. Că mi-ar cere cărţi împrumut, sau le-ar lua pur şi simplu. I-aş împrumuta cu plăcere ultimii 50 de lei convins că nu-i mai voi primi niciodată înapoi. L-aş asculta povestindu-mi entuziasmat depre Camus. Nu l-aş întrerupe. Mi-ar umple capul cu texte din Nichita. Cred că aş putea să-l învăţ nişte texte despre cum să agaţe fete mai eficient. Cum să le păstreze n-aş stii să-i zic, până nu aflu şi eu de la Tăuşance 3, ăla de peste încă zece ani. Pam-pam!

37 de ani mi se pare o vârstă potrivită să te însori. Ai timp suficient până atunci să întorci lumea cu curu’n sus. Pam?

Pentru a scăpa o dată şi pentru totdeauna de întrebările care ma chinuie în fiecare dimineaţă apelez la ajutorul publicului. Răspunsurile le aştept la "comments". Premiul se acordă lunar în burbon (1 sticlă) consumabil sâmbăta în B52, marţea în Suburbia, sau la mine acasă (în restul săptămânii).
Aşadar...
1) De ce sunt atât de retardat încât să nu pot fixa singur capacul cafelei de la Coffee Right, atât timp cât oamenii de acolo o fac fără probleme? E nevoie de şcoală? Unde se face?
2) De ce sunt mai multe femei frumoase pe stradă când e soare?
3) De ce în 601 (linie studenţească, u know) pensionarii şi studenţii sunt în proporţii egale? Există o medie de vârstă obligatorie pentru RATB?
4) De ce cititul de ziare în autobuze e privit cu suspiciune? E prevăzut ceva în sensul ăsta în noul cod rutier?
Vă rog, ajutaţi un suflet chinuit! Bogdaproste.

Multe ţări excomuniste au dedicat perioadei de rătăcire totalitară din istoria lor un muzeu – un reminder pentru generaţiile următoare despre ce se întâmplă când utopiile sunt forţate să se nască prin cezariena ingineriei sociale. Un astfel de proces simbolic al comunismului e un act de bun simţ – martorii, foste victime conştiente sau nu, fiind astfel repuşi formal în drepturi, recunoscându-li-se suferinţa în faţa unei istorii absurde şi implacabile. O greşeală recunoascută e pe jumătate iertată, nu? Pe de altă parte, singura variantă de a evita viitoare atrocităţi pe scară largă e să le înţelegi cauzele şi mecanismele de funcţionare. Bun, astea fiind stabilite...

Parlamentul şi peronul

Băsescu era huiduit în Parlament de o dreptă radicală încurajată tacit de o stângă cu musca pe căciulă, în timp ce condamna oficial comunismul. Eu eram în gară, aşteptând un tren de Timişoara. Avea să fie o călătorie în trecut, în plin comunism dark de ani ‘80, pentru că CFR este un adevărat muzeul al comunismului. Biletul costă mult (20 de euro pentru 8 ore), dar merită.

Gara...

...e plină de proletariat dezrădăcinat temporar pentru sărbători. Trenurile sunt pline de căciuli de strahan, odioase sacoşe de rafie, borcane cu sarmale şi jumătăţi de porc ce vor picura apoi peste banchete. Trenul e plin, la fel de plin ca trenurile care mutau, acum 40 de ani, bănăţenii în Dobrogea, moldoveniii la Braşov, oltenii la Timişoara, intelectualii şi bun-creştinii la Canal, ţăranii la oraş şi tinerii profesori la ţară, la repartiţie. Lumea e la fel de derutată, buimacă, confuză. În tren e frig, toaleta pute, vinilinul e crăpat, perdelele sunt pline de praf. La fel ca acum 40 de ani, Europa e incredibil de departe, americanii nu mai vin, lăsaţi orice speranţă, voi cei care dârdâiţi în compartimente.

CFR-ul...

...nu trebuie să dea explicaţii. Regulile şi legea sunt ascunse, rezervate iniţiaţilor, iar întrebările sunt privite cu suspiciune. De ce stăm în câmp? Tăcere. De ce a fost ridicat tata de securitate? Tăcere. De ce întârziem o oră? Tăcere. De ce nu avem apă caldă şi lumină? Tăcere. De ce o familie de moldoveni ocupă tot compartinentul, întinsă pe banchete? Tăcere. De ce un Ghica sau un Rosetti împart fosta casă boierească cu 14 tineri salahori voioşi care se spală pe bocanci în bideu? Tăcere.

Ilegalitate...

...mda, din nou fiorul samizdat-ului, şopârlei, radioului Europa Liberă. Poţi să simţi din nou plăcerea amestecată cu frică de a face ceva ilegal. Nu ai voie să fumezi! Fumezi în baie sau între vagoane! Ca pe vremuri, în liceu, chiulind de la ora de PTP sau apărarea patriei. Cumva parcă şi aroma de Marlboro e mai savuroasă, parcă are gust de vest şi libertate.

Pot continua, dar nu văd rostul E foarte probabil să ştiţi prin ce-am trecut. Dacă nu, vă recomand primul accelerat sau personal. Enjoy the ride. Watch and learn, comrades!

mai nou nu ne despărţim lacrimogen cu uşi trântite şi pulovere returnate la cafea.
ne trimitem piese mustrătoare şi lăcrămoase pe gmail, ne dăm apoi invisible pe mess, ne certăm tandru prin posturi de pe bloguri, ne scoatem isteric reciproc din listele de recomandări de pe aceleaşi bloguri (cel mai grav, am suferit ca un câine), ne dăm delete la numere din telefoane. singurul gest teatral care-ţi rămâne e să arunci cartea de vizită. un atavism.
mă beep pe ea de tehnologie şi comunicare interpersonală schizofrenă. vreau circ şi scene, pahare de vin în faţă şi telefoane la 3 noaptea. sunt perfect de acord cu baronu' care zice "vreau ca pana imbatranesc sa nu se mai inventeze nimic, sa nu rada nepotii mei ca nu stiu sa umblu cu teleportarea ori interfata neuronala."
sunt atât de fragil în faţa noilor tehnologii combinate cu amoruri că n-am înţeles nimic din "The Hitchhiker's Guide to the Galaxy". mi-a fost milă doar de sărmanul englez căruia-i fuge gagiga cu un căpitan de navă stealară. am lăcrimat discret, chiar dacă era o comedie, dar mi-am şoptit că e de la rezoluţia proastră a monitorului. emotionat de-am uitat sa scriu cu diactrice. cum era shortcut-ul ăla? Control-shift sau control-alt-del?

Ultimul Faithless (To_All_New_Arrivals) e cam boring. De fapt, e lălâi. Ultimul DJ Shadow (The Ousider) e un amalgam fără metale rare. Fără nici o intenţie de comparaţie, nici ultimul OCS (Superparanoia) nu m-a dat pe spate. Mă rog, scopul postului nu este să-mi promovez gusturile muzicale dubioase, oricum e o chestiune irelevantă. Ideea e că, dacă dădeam banii pe albume, era(m) cam trist. Nu merită. Ocupă spaţiu. Ajung oglinzi de alungat radarul, sau suporturi de cafea.

Cui îi e frică de românică

Pirateria de pe net a speriat rău casele de discuri. Nu pentru că lumea ascultă muzică moka, ci pentru că lumea ştie pe ce dă banii, dacă dă banii. Un fan adevărat cumpără CD-uri sau DVD-uri originale, că de aia e fan. Vrea calitate superioară mp3-ului rip-uit sau bootleg-ului, vrea obiectul în sine, vrea artwork, vrea să-şi susţină financiar trupa preferată chiar dacă o cheamă RHCP etc.
Un fan adevărat nu e însă obligat să dea banii pe o producţie mediocră scoasă pe piaţă doar din c(l)auze contractuale. Un exemplu bun de la noi e Iris, trupa moartă de mult, dar forţată de contractul cu Sony (parcă) să dea un album pe an. În consecinţă s-au spart în cover-uri, colaborări etc. Cât să umple CD-urile. Trist. Cum tristă mi se pare şi inflaţia de Paraziţii, care, după ce ne cereau în concerte să-i susţinem cumpărând şi nu piratând, acum scot 5+1, stereo şi solo, chestii mult sub standardul pe care (şi) l-au impus.

Varianta şi banii

Un răspuns decent al industriei faţă de ascultătorul cu broadband şi gusturi educate, a fost posibilitatea de a asculta preview-uri pe site-uri de profil (critică muzicală online, site-uri de reviste din domeniu ca ăsta), paginile de pe MySpace sau chiar prin iTunes. Arunci o privire, vezi dacă-ţi place, dacă e OK, dai banu'. Ca la piaţă, la hala de brânză. Un nume nu mai e suficient pentru a vinde un disc. Şi e bine că e aşa!
Urmând sau nu exemplul Artic Monkeys (lansaţi iniţial doar online, tiţi povestea, nu?), punkerii de la Nişte Băieţi au scos un bootleg pe care poţi să-l cumperi doar în condiţii de prietenie şi baftă. Îi asculţi pe My Space sau pe Guerilla, faci pogo la concert cu fanii brokeri, îi dai jos cum şi de unde ştii tu mai bine, sau uiţi ca-i auzit de ei. Ideea e că se poate şi prinde. Poate se prinde şi vreo casă de discuri.

Şi dacă tot vorbim de muzici din care a rămas doar brand-ul, personal consider că dacă dai banii pentru un single/album nou de la U2, eşti îndreptăţit să le piratezi toată discografia (de pe vremea când nu erau prea ocupaţi cu salvatul lumii şi protestele).