Multe ţări excomuniste au dedicat perioadei de rătăcire totalitară din istoria lor un muzeu – un reminder pentru generaţiile următoare despre ce se întâmplă când utopiile sunt forţate să se nască prin cezariena ingineriei sociale. Un astfel de proces simbolic al comunismului e un act de bun simţ – martorii, foste victime conştiente sau nu, fiind astfel repuşi formal în drepturi, recunoscându-li-se suferinţa în faţa unei istorii absurde şi implacabile. O greşeală recunoascută e pe jumătate iertată, nu? Pe de altă parte, singura variantă de a evita viitoare atrocităţi pe scară largă e să le înţelegi cauzele şi mecanismele de funcţionare. Bun, astea fiind stabilite...

Parlamentul şi peronul

Băsescu era huiduit în Parlament de o dreptă radicală încurajată tacit de o stângă cu musca pe căciulă, în timp ce condamna oficial comunismul. Eu eram în gară, aşteptând un tren de Timişoara. Avea să fie o călătorie în trecut, în plin comunism dark de ani ‘80, pentru că CFR este un adevărat muzeul al comunismului. Biletul costă mult (20 de euro pentru 8 ore), dar merită.

Gara...

...e plină de proletariat dezrădăcinat temporar pentru sărbători. Trenurile sunt pline de căciuli de strahan, odioase sacoşe de rafie, borcane cu sarmale şi jumătăţi de porc ce vor picura apoi peste banchete. Trenul e plin, la fel de plin ca trenurile care mutau, acum 40 de ani, bănăţenii în Dobrogea, moldoveniii la Braşov, oltenii la Timişoara, intelectualii şi bun-creştinii la Canal, ţăranii la oraş şi tinerii profesori la ţară, la repartiţie. Lumea e la fel de derutată, buimacă, confuză. În tren e frig, toaleta pute, vinilinul e crăpat, perdelele sunt pline de praf. La fel ca acum 40 de ani, Europa e incredibil de departe, americanii nu mai vin, lăsaţi orice speranţă, voi cei care dârdâiţi în compartimente.

CFR-ul...

...nu trebuie să dea explicaţii. Regulile şi legea sunt ascunse, rezervate iniţiaţilor, iar întrebările sunt privite cu suspiciune. De ce stăm în câmp? Tăcere. De ce a fost ridicat tata de securitate? Tăcere. De ce întârziem o oră? Tăcere. De ce nu avem apă caldă şi lumină? Tăcere. De ce o familie de moldoveni ocupă tot compartinentul, întinsă pe banchete? Tăcere. De ce un Ghica sau un Rosetti împart fosta casă boierească cu 14 tineri salahori voioşi care se spală pe bocanci în bideu? Tăcere.

Ilegalitate...

...mda, din nou fiorul samizdat-ului, şopârlei, radioului Europa Liberă. Poţi să simţi din nou plăcerea amestecată cu frică de a face ceva ilegal. Nu ai voie să fumezi! Fumezi în baie sau între vagoane! Ca pe vremuri, în liceu, chiulind de la ora de PTP sau apărarea patriei. Cumva parcă şi aroma de Marlboro e mai savuroasă, parcă are gust de vest şi libertate.

Pot continua, dar nu văd rostul E foarte probabil să ştiţi prin ce-am trecut. Dacă nu, vă recomand primul accelerat sau personal. Enjoy the ride. Watch and learn, comrades!

Când terminam eu liceul (‘97) o facultate era o legitimaţie pentru un club relativ exclusivist. O alegere logică pentru oricine vroia să-şi optimizeze şansele de reuşită, un fel de asigurare de viaţă mai bună.
Între timp sistemul universitar s-a sclerozat definitiv, iar bastarzii gen „particulare” au coborât standardele suficient pentru a mângâia vanităţi de coafeze şi mecanici auto.

Eclava

Sistemul suferă de formalism acut – lipsind (printre altele) sănătoasa competiţie şi încurajarea spiritului antreprenorial. În timpul facultăţii nu eşti în competiţie autentică cu nimeni, doar cu maniile unor profesori şi retardarea sistemului. Examenele sunt formale, la fel referatele, iar dacă ai răbdare, sistemul te răsplăteşte cu diplome. Un exemplu elocvent sunt lucrările de licenţă copiate, făcute la comandă sau compilate de pe net, necitite de nimeni, atât de penibile încât s-a hotărât (cu 10 ani întârziere) că sunt inutile.
Lipseşte de asemenea cu desăvârşire şi cultura negocierii sau orice altă raportare de bun simţ la actualitate. Bun venit în enclava numită pompos “comunitate academică”.
Enclavă în care singurele chestii viabile sunt: sexul accidental fără eforturi, programul lejer, nopţile pierdute şi mâncarea ieftină de cantină.

(De)servicii

Clar, FACULTATEA e un brand pe care toată lumea (în afară de naivi), îl priveşte cu suspiciune. Angajatorii, mai ales, au renunţat să se ghideze după diplome de licenţă sau liste lungi de masterate. Nu au căutare la interviuri. Pentru simplul fapt că nu (mai) înseamnă nimic.
Un absolvent de facultate de jurnalism are şanse mari să scrie ca o cizmă pe viaţă, un licenţiat în Comunicare e bun fix pentru munca de secretariat, un proaspăt inginer e doar un supraveghetor de muncitori.

Talcioc

Rata de drop-out e mare. Şi e logic să fie aşa. Produsele şi serviciile proaste pierd fidelitatea consumatorilor. Facultăţile sunt produse lipsite de appeal care dovedesc proasta cunaştere a pieţei, ignorând deliberat grupul ţintă, având un packaging şi un design prost. Sunt produse prost comunicate, fără termen de garanţie, fără prospect sau instrucţiuni de folosire, expirate de cele mai multe ori. Merită o vizită a OPC-ului.

În schimb sunt ieftine. Sistemul universitar e un fel de talcioc, unde POATE găseşti ceva folosibil. Trebuie însă să scormoneşti ani întregi adânc prin debandada de cursuri, prin stivele de specializări şi prin grămezile desperecheate de opţionale. Poate găseşti ceva. În general, replici proaste, produse contrafăcute, sau second-hand-uri. Dar ce contează? În definitiv, toată lumea trece prin piaţă, cu sau fără treabă.

Deschid o nouă categorie - Cu ciunga-n păr - dedicată instituţilor, organizaţiilor, comitetelor şi comisilor suprarealiste. Nu le zic inutile pentru că sigur au o logică internă, un buget şi după cum se va vedea o organigramă. Sunt însă suprarealiste pentru că rolul lor ne scapă, iar programele pe care le desfăşoară au coerenţa şi utilitatea unui manifest dadaist întârziat cu vreo 100 de ani.

Ladies and gentelmen, vă prezint:

Asociaţia Naţională Antidrog (Click pe poză pentru un show audio-video de excepţie. Atenţie, toate imaginile aparţin ANA şi îi rog pe posesori să le şi păstreze)

Înainte să mergem mai departe reiau un îndemn de pe site "Consideri că nu sunt folosite toate energiile pozitive pentru a-i ajuta pe cei loviţi de acest cumplit flagel? Nu doreşti să întorci spatele celor de lângă tine? Ai o idee? Vrei să dai o mână de ajutor? Vino cu o propunere!" Propunerile celor de la ANA sunt pline de imaginaţie şi au şi postere de promovare pe măsură (click dacă te ţine):





















De departe cel mai interesant program este: „Mesajul meu antidrog”, lansat sub forma unui concurs de creaţie cu următoarele secţiuni:
- eseu literar şi epigramă
- pagină web
- film de scurt metraj, fotografie digitală, spot
- muzică şi arte vizuale – creaţie muzicală şi grafică, desen, pictură, portrete
- sport
... şi secţiuni speciale pentru minorităţile:
- rrome (eseu literar şi epigramă)
- maghiară (eseu literar şi epigramă)

Sună minunat, nu? Aşa ziceam şi eu. Pentru nevoi urgente ANA are şi un hotline, unde (pentru o întreare simplă) mi s-a propus să revin a doua zi, undeva oână în 4. OK, mi-am zis şi am tras câteva variante de concluzii:
1) Oficialii ANA sunt un cult secret de adoratori fanatici ai lui Tristan Tzara.
2) Oficialii ANA sunt high. Dar nu pe iarbă, ci pe timbre, sau alte psihedelice grele.
3) Oficialii ANA lucrează cu dependenţi în sevraj, încercând să-i integreze social. De aici afişele făcute în grabă, textele scrise la mişto, programele făcute la caterincă.
4) Oficialii ANA o ard aiurea pe bani publici.
Bifaţi varianta corectă.

PS:
Oare epigramele sunt ceva în genul ăsta?
"Calul paşte la sulfină,
Vaca rumegă-n grădină
Doar Dana că-i mai cretină
Trage-n prispă heroină!"
Am şanse la un premiu?