Dă-mi străzile-napoi, şi zilele cu soare...

Modelul 1

Acum câteva weekend-uri somnul postclubbing pe care-l savuram într-o mansardă de pe lângă Gara de Nord mi-a fost tulburat de probe de sunet. Apoi de armonii inevitabil familiare cu nuanţe orientale şi nu numai. Manele pe scurt. M-am uitat pe geam şi m-a apucat râsul: o familie de ţigani (rromi, whatever) îşi mutase botezul în mijlocul străzii. Cu taraf, gurist, căţel, purcel, fete în tricouri D&G, aurolaci la galerie, mese încărcate cu frupturi şi Cola la 2 l. Alcool puţin şi veselie maximă. La 11 dimineaţa. Dans, antren şi voie bună.
Atenţie, această introducere nu va fi urmată de lamentări anti-manele, nici de remarci rasiste. Dacă vă interesează temele încercaţi Google sau direct Noua Dreapta. Mie mi s-a părut foarte mişto ce făceau oamenii. Erau liberi, se simţeau bine şi anunţau tot cartierul că li s-a născut încă un urmaş. Bănuiesc că aşa se făcea şi prin satele neaoşe pe vremuri. În uliţă/stradă, la răscruce/intersescţie. În limbaj de ONG sau activist cultural, în dialect trendy-urban, grupul de cetăţeni manageria o acţiune gen „Reclaiming the streets”. Adică în no man’s land-ul Gării de Nord petrecăreţii continuau tehnic-practic un “eveniment complex de valorificare urbanistică şi comunitară”. Relativ spontan. Natural. Cu o libertate exersată metodic de la dezrobire încoace. Nu sunteţi de acord? Păi explicaţi-mi şi mie cu ce e diferită acţiunea lor de...

Modelul 2

În acelaşi weekend pe Strada Arthur Verona hippioţi cântau la chitară, crew-uri dădeau grafuri, arhitecţi teoretizau la bere, se expuneau poze, se făceau concursuri de schiţe etc. Bonus: Videanu, ceva autorităţi şi ONG-işti şi încă ceva lume din elita culturală funky. Care încercau să facă acelaşi lucru ca în modelul 1. Doar că aveau nevoie de autorizaţii pentru ce se întâmpla, de jandarmi ca să blocheze strada şi de fundamente teoretice ca să se apuce de treabă.
Atenţie, această introducere nu va fi urmată de o critică a evenimentului de pe Strada Arthur Verona, nici de o repudiere a culturii urbane atât de discutate lately. Pentru populisme de gen încercaţi Gigi Becali sau, again, Noua Dreaptă.
Mă bucur foarte mult că astfel de evenimente există, dar mi se pare că pierd din vedere ceva esenţial. Vorbim despre recuperarea spaţiului public, bifăm acţiuni demo în acest sens. Nu trebuie uitat însă de la cine recuperăm strada.

Atenţie la expropiaţii

Mi se pare normal să încercăm (măcar la nivelul mentalităţii) să recuperăm strada, spaţiul public, să o scoatem de sub stăpânirea maşinilor parcate oriunde şi oricum, şoferilor psihotici, a poliţiştilor care văd „disturbarea ordinii publice” în orice, a patronilor de bar care văd Bucureştiul ca o mare terasă.
Nu mi se pare normal să lipsească de la această simbolic „proces de predare-primire” adevăraţii stăpâni ai străzii: fie ei rromi, punkeri, homeless-i, aurolaci, dealeri, băieţaşi, curve, peşti, cetăţeni şi cetăţene care, din proprie iniţiativă sau forţaţi de societate, au luat şi ei ce-a mai rămas – Strada. E cool să punem artă în loc de calcane hidoase, e mişto să auzim street-performeri în loc de claxoane isterice. Dar ce ne facem cu oamenii străzii? Lor ce le lăsăm? Nu au loc în neo-Agora pentru că nu sunt cool?

Dacă ne limităm demersul la zone ultracentrale, bătute de oameni clean & trendy facem fix o mare frecţie la un picior de lemn. Dacă ne îndepărtăm de centru şi vrem să ne luăm străzile înapoi s-ar putea să ne-o luăm la propriu. Sau poate o punem de-un dialog sincer şi onest, cu bune şi rele. Poate că la următorul event de pe Arthrur Verona chemăm şi nuişte ţigani cu botezul. Ar fi ceva mai pe bune. Şi chiar avem de învăţat de la ei. La capitolul sinceritate şi la capitolul libertate!