Uzinele franceze de proză

Urăsc bestseller-iştii de profesie. Mai ales dacă sunt francezi. Triada (din capul meu, nu din istoria literaturii) Beigbeder-Houellebecq-Bruckner mă plictiseşte crunt. Mi se pare că au o reţetă comună, gen:
- 200 de grame de erotism decandent tăiat mărunt,
- 100 de grame de devianaţă sexuală bătută spumă,
- o cadă de drojdie de "existenţialism de la bunica",
- 3 linguriţe de psihanaliză,
- arome exotice de frustrări coloniale,
- 3 grame de informaţie specifică şi abordare jurnalistică.
Se dă la foc mic cale de 200-500 de pagini (mai în sânge, mai făcut). Gata, frere Jacques. Tu me laisse, svp?

Pennac e un caz atipic. E simpatic. Scrie simpatic. Dacă îl citeşti în franceză, e plus sympa. Are vervă, umor, un personaj care a făcut istorie (ţapul ispăşitor de profesie - Benjamin Malaussene)
Se declară multinaţional şi interetnic ca Naţionala Franţei pe vremea când lua Cupa Mondială. Şi e, pe alocuri.
Saga Mallausene (Zâna carabină, La căpcăunii veseli, Micuţa Vânzătoare de proză etc.) reinventează romanul poliţist a la francaise (un gen cu tradiţie şi cititori educaţi). Cu personaje numai bune de benzi desenate (vezi poliţiştii Pastor şi Thien), cu acţiune îmbârligată şi halucinantă (un fost partizan sârb antrenează trupe de guerilla compuse din pensionare, gen) cu femei superbe şi exotice (suntem în Franţa, ge pana mea). Ultima carte din serie pe care-am citit-o (Micuţa...) e cea mai complexă şi cel mai prost scrisă din serie (zic eu). Se cam rupe în figuri şi planuri narative monsieur Pennac, din când în când îl cam auzi gâfâind. Dar asta nu te împiedică să o citeşti fără pauze. Îl recomand pentru vacanţă fără nici un fel de ezitare. Puteţi să încercaţi şi "Comme un roman", o carte despre dragostea de cărţi. Ce e cel mai mişto la Pennac e că nu se teme de happy-end-uri. Chiar telenovelistice. Mie îmi plac.